SURSA

Résumé
La multiplication des pactes d’actionnaires dans les sociétés anonymes non cotées françaises et libanaises ne permet plus de reléguer leur efficacité au second plan, comme cela se faisait fréquemment dans la plupart des études consacrées aux pactes d’actionnaires. A la lumière des développements législatifs et jurisprudentiels rappelant ou affirmant la primauté de l’exécution en nature des obligations, cette thèse tente d’analyser les obstacles qui gênent l’exécution des pactes d’actionnaires et les moyens de les éviter ou de les contrer en vue d’assurer une efficacité optimale aux pactes. Ce faisant, les diverses limites qui sont systématiquement invoquées contre l’efficacité des pactes d’actionnaires seront passées en revue pour s’assurer de leur opportunité et de leur portée ; ceci aidera à affirmer la particularité des pactes d’actionnaires par rapport aux statuts sociaux, notamment pour ce qui se rapporte à l’ordre public sociétaire qui leur est applicable. Le but ultime se révélera être celui de rapprocher les solutions des droits français et libanais de celles des droits anglo-américains pour éviter, d’une part, l’abandon des lois françaises et libanaises et leur remplacement par les lois anglo-américaines, et, d’autre part, les problèmes de compatibilité qui pourraient survenir lorsque le pacte d’actionnaires est régi par une loi autre que la lex societatis.

Abstract
The increase of the number of shareholders’ agreements in French and Lebanese unlisted joint-stock companies does not allow to relegate their efficiency to a second rank anymore, as it was frequently the case in most of the studies dedicated to shareholders’ agreements. In light of the legislative and judicial developments reminding or asserting the predominance of the specific performance of obligations, this thesis attempts to analyse the hurdles that hinder the enforcement of shareholders’ agreements and the means to avoid or overcome them in order to ensure an optimal efficiency of shareholders’ agreements. In doing so, the various limits to the efficiency of shareholders’ agreements that are systematically invoked shall be examined to verify their relevance and scope; this shall help to assert the particular nature of shareholders’ agreements in comparison to the by-laws of the company, especially in relation to the public policy in corporate matters that is applicable to them.The ultimate goal shall be to bring the solutions of the French and Lebanese laws closer to those of the Anglo-American laws to avoid, first, the laying aside of the French and Lebanese laws and their replacement by the Anglo-American laws, and second, the compatibility issues which may arise in case the shareholders’ agreement is governed by a law other than the one governing the company.

Membres du jury

Monsieur Michel GERMAIN – Professeur des Universités (Université Paris 2), directeur de thèse

Monsieur Jean-Jacques ANSAULT – Professeur des Universités (Université de Rouen), rapporteur

Monsieur Philippe ROUSSEL-GALLE – Professeur des Universités (Université du Havre), rapporteur

Madame Véronique MAGNIER – Professeur des Universités (Université Paris 11)

În contextul în care nu a fost întocmit un proiect de divizare care să cuprindă cerinţele prevăzute de art. 241 din Legea nr. 31/1990 instanţa nu se poate substitui voinţei asociaţilor în sensul de a obliga societatea să semneze un proiect de divizare.

ICCJ, Secţia comercială, decizia nr. 2739 din 15 septembrie 2010, disponibilă aici (rezumat în Dreptul, nr. 7/2011, p. 244).

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad reclamantul C.V. în calitate de asociat al SC A.D.E. SRL Arad a chemat în judecată pe asociatul SC K.LLC, solicitând instanţei să dispună continuarea procedurii de divizare a SC A.D.E. SRL începută de asociaţi prin hotărârea nr. 19/2007 a Adunării Generale a Acţionarilor şi înscrierea la Oficiul Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad a convenitelor modificări conform divizării.

Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că solicită obligarea pârâtei SC K.LLC să semneze proiectul de divizare întocmit de reclamant, iar în caz de refuz, sentinţa să ţină loc consimţământului şi semnăturii asociatului pârât, cu obligarea Oficiul Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad să efectueze cuvenitele menţiuni.

Prin sentinţa nr. 941/2009 pronunţată de Tribunalul Arad a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi pe cale de consecinţă a fost respinsă acţiunea precizată.

În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut în esenţă că hotărârea A.G.A. a SC A.D.E. SRL Arad nr. 19/2007 este doar o hotărâre de principiu nefiind înregistrată la registrul comerţului iar operaţiunile prevăzute de art. 238-239 din Legea nr. 31/1990 privind diviziunea nu au fost efectuate.

Societăţile beneficiare nu au fost încă constituite şi nu există nici un element care să dovedească intenţia reclamantului şi a pârâtei cu privire la societatea care se va înfiinţa, structura, forma de organizare, capitalul social, sediul, etc.

Deşi unul din capetele de cerere ale acţiunii vizează obligarea pârâtei la semnarea proiectului de divizare, acesta nu există, fiind confundat cu raportul de evaluare al patrimoniului societăţii la nivelul octombrie 2000.

Împotriva sentinţei menţionate mai sus a formulat apel reclamantul C.V. iar prin decizia nr. 158/2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei nr. 941/2009 pronunţată de Tribunalul Arad.

În motivarea deciziei,instanţa de apel a reţinut în esenţă că în mod corect prima instanţă a reţinut că niciuna din condiţiile prealabile pentru divizare nu sunt îndeplinite. Instanţa nu se poate substitui voinţei asociaţilor în sensul de a obliga societatea pârâtă, care are drepturi egale cu reclamanta, să semneze proiectul de divizare care însă nici nu a fost întocmit, aşa cum recunoaşte reclamantul apelant prin motivele de apel, arătând că proiectul de divizare nu a fost întocmit din cauza neînţelegerilor intervenite între cei doi asociaţi cu privire la modalitatea de întocmire a acestuia.

În cauză nu au fost îndeplinite cerinţele prevăzute de lege ca fiind premergătoare pentru întocmirea unui proiect de divizare şi pentru operaţiunea de divizare însăşi, prevăzute de art. 203, 238, 231 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1 din Legea nr. 26/1990.

Abuzul de majoritate cât şi de minoritate, invocat de apelantul reclamant, este sancţionat atât de jurisprudenţa franceză cât şi de cea românească, dar în speţă nu poate fi vorba de abuz de majoritate sau minoritate în condiţiile în care cei doi asociaţi ai SC A.D.E. SRL deţin cote egale de participare.

Împotriva deciziei comerciale nr.158/2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a formulat recurs reclamantul C.V., solicitând instanţei ca în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ. să admită recursul, să caseze decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad pentru „continuarea procedurii de diviziune”.

A arătat că în mod greşit s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege ca fiind premergătoare divizării deoarece în realitate asociaţii SC A.D.E. SRL, şi-au dat consimţământul şi au început procesul de divizare a societăţii, care apoi a fost oprit de către asociatul SC K.LLC, cu rea-credinţă, săvârşind un abuz de drept.

Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv ambele instanţe au interpretat acţiunea ca fiind o cerere de divizare a societăţii împotriva voinţei intimatei SC K.LLC, ceea ce este fals, deoarece cei doi asociaţi au fost de acord cu divizarea, neînţelegerile ivindu-se doar cu privire la divizarea în natură a terenurilor şi acest diferend trebuia rezolvat de cele două instanţe.

Instanţa putea dispune continuarea procedurii divizării şi obligarea pârâtei intimate să semneze proiectul de divizare, fiind vorba de obligaţia de a face prevăzută de art. 1077 C.civ.

Acţiunea a fost fundamentată pe teoria abuzului de drept iar prima instanţă nu a motivat împrejurarea pentru care a respins aplicabilitatea teoriei abuzului de drept. Instanţa de apel a considerat în mod eronat că teoria abuzului de drept nu este aplicabilă speţei.

Este evident că în speţă este vorba de abuz de drept în condiţiile în care asociatul SC K. LLC după ce şi-a dat consimţământul la divizare, adoptă o poziţie de blocaj, având pretenţii absurde şi împiedicând astfel continuarea procedurii de divizare.

Intimata SC K. LLC a formulat întâmpinare prin care a solicitat în esenţă respingerea recursului ca nefondat, arătând că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Asociaţii apreciază suveran asupra oportunităţii de divizare, pe baza proiectului publicat în condiţiile art. 242 din Legea nr. 31/1990, dar în cauză nu există elaborat un astfel de proiect iar instanţa nu se poate substitui voinţei adunării generale.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat.(…)

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deşi rezultă fără dubiu natura actului juridic dedus judecăţii, ori înţelesul lui, instanţa de apel prin interpretarea greşită dată acestuia îi alterează în mod substanţial natura sau înţelesul lămurit, vădit neîndoielnic. Recurentul C.V. invocând acest motiv l-a asociat greşitei interpretări a cererii de chemare în judecată motiv ce poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., dar ambele instanţe s-au pronunţat în limitele investirii prin cererea de chemare în judecată cu respectarea principiului disponibilităţii ţinând cont şi de precizarea la acţiune formulată de reclamant.

S-a reţinut că instanţa de apel a dat o corectă interpretare şi a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente, respectiv dispoziţiile art. 204, art. 238, art. 241 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1 din Legea nr. 26/1990.

Astfel, divizarea societăţilor comerciale este din punct de vedere economico-organizatoric o operaţiune de reorganizare a persoanei juridice care se hotărăşte de Adunarea Generală a Acţionarilor conform art. 239 din Legea nr. 31/1990.

Proiectul de divizare întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 241 din Legea nr. 31/1990 reprezintă o propunere ce trebuie aprobată de asociaţii societăţii implicate în respectiva operaţiune.

Din perspectivă juridică, proiectul de divizare este emanaţia voinţei societăţilor implicate şi trebuie să cuprindă cerinţele prevăzute de art. 241 din Legea nr. 31/1990 pentru a constitui un act juridic apt să pună bazele reorganizării unei societăţi comerciale.

În contextul în care nu a fost întocmit un proiect de divizare care să cuprindă cerinţele prevăzute de art. 241 din Legea nr. 31/1990 instanţa nu se poate substitui voinţei asociaţilor în sensul de a obliga societatea să semneze un proiect de divizare.

În procesul divizării se întâlneşte un complex de drepturi şi obligaţii aparţinând unor persoane diverse, motiv pentru care descrierea şi repartizarea exactă a activelor şi pasivelor reprezintă o cerinţă esenţială, iar asociaţii apreciază suveran asupra operaţiunii de divizare pe baza unui proiect publicat în condiţiile art. 232 din Legea nr. 31/1990.

Recurentul nu este creditor al intimatei pentru a putea solicita în temeiul art. 1077 C. civ. obligarea acesteia să semneze un proiect de divizare care nu a fost întocmit şi publicat în condiţiile art. 241-242 din Legea nr. 31/1990, ambele părţi litigante fiind asociate cu cote egale de participare ai SC A.D.E. SRL.

Nu poate fi vorba nici de abuz de drept aşa cum susţine recurenta în contextul în care atât recurentul cât şi intimata sunt asociaţi cu cote egale de participare ai societăţii supuse divizării.(…)

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul declarat de C.V. împotriva deciziei civile nr. 158 din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia comercială, ca nefondat.

Bibliografie: Cosmina Voicu, Proiectul de divizare trebuie aprobat de asociati, nu poate fi impus de catre instanta judecatoreasca – Jurisprudenta comentata, Tribuna Economica, nr. 7/2012

Este de necontestat faptul ca orice practician al dreptului poate prezenta un caz in care lacuna legii nu isi gaseste suplinirea in mod coerent din partea teoreticienilor astfel ca in cele mai multe dintre cazuri solutiile si conceptiile atat doctrinare cat si jurisprudentiale sunt daca nu contradictorii cel putin divergente.

Lucrarea de fata isi propune sa puna in discutie posibilitatea legala in care o societate comerciala cu raspundere limitata poate sa imprumute administratorul, operatiune concretizata printr-un contract de imprumut cu sau fara dobanda incheiat intre administrator si societatea pe care o administreaza.

Abordarea este bazata pe o interpretare a solutiilor jurisprudentiale si doctrinare incercandu-se astfel ca ambiguitatea textului de lege sa fie diminuata si totodata sa se identifice posibilitatea legala de creditare a administratorului de catre societatea comerciala cu raspundere limitata

INTEGRAL

Pactele scietare par să fie o practică recentă în ţara noastră, pe de o parte pentru că nu a existat o realitate în acest sens, şi pe de altă parte, pentru că filialele companiilor mari au utilizat procedurile societăţilor mamă; astfel încât pactele nu au constituit obiectul vreunei cercetări laborioase. Pactele societare, altfel spus ansamblul de înţelegeri şi clauze pe care asociaţii şi le stabilesc între ei, formează obiectul unei dispute nu atât pe terenul importanţei, cât mai ales al domeniului lor: pe scurt putem considera că sunt pacte toate acele înţelegeri care formează obiectul acordului de voinţă al asociaţilor/acţionarilor (care nu sunt hotărâri ale adunării generale) şi care se circumscriu cadrului general legal al societăţilor comerciale, contractelor şi regulilor de drept privat.

Necesitatea pactelor între asociaţi este dată de diversitatea de raporturi juridice şi economico-financiare, de necesitatea găsirii unor soluţii concrete, care să individualizeze relaţiile de afaceri între asociaţii societăţilor comerciale; timpul societăţilor model a trecut – profesioniştii şi consilierii acestora (avocaţii/consilierii juridici) au observat că o societate trebuie să aibă acte constitutive cât mai adaptate realităţilor şi care să configureze cât mai coerent raportul economic de forţe între societăţi. Un act constitutiv care reglementează raporturile dintre asociaţi, oricât de temeinic ar fi realizat şi oricât de minuţios ar avea reglementată orice situaţie posibilă, nu poate predetermina comportamentul acţionarilor.

Avantajul pactelor între acţionari este dat de supleţea acestora; în principiu, nu sunt necesare condiţii speciale de formă pentru încheierea validă a acestora. Dar există, în plus, un argument de ordin temporal: pot completa în orice moment legea şi actul constitutiv (tot o lege, a părţilor/a acţionarilor), astfel încât voinţa de ultim moment a acţionarilor să determine modificări importante pe parcursul funcţionării societăţii şi fără a se recurge la mijloace greoaie – cum ar fi convocarea adunării generale.

Un alt avantaj îl constituie coerenţa înţelegerilor dintre acţionari şi pertinenţa acestora. Prin instituirea unor clauze adaptate, asociaţii pot avea un rol important în realizarea justiţiei, reducând drastic din ambiguităţile care persistă în lege (care, prin natura sa, are un caracter general, interpretabil), oferindu-i judecătorului o modalitate directă de interpretare a voinţei acestora şi nu o voinţă interpretată doar ca efect al legilor.

România este un stat în care instabilitatea legislativă este recunoscută, legea societăţilor comerciale fiind modificată, de la apariţie, semnificativ, de peste 10 ori. Pactele societare sunt un element de stabilitate, evident nu legislativă, dar cu aceleaşi efecte, cel puţin în domeniile în care asociaţii pot dispune prin voinţa acestora. Negocierea începe prin a cunoaşte limitele! „Pactele societare” este o carte despre limite şi inventivitate în societăţile comerciale.

Prof. Laurence Godon comentează o cauză a Curţii de Casaţie din Franţa (Cour de cassation (com.) 15 mars 2011, F-P+B, n° 10-13.824, Sté Coquelle-Gourdin c/ Sté HBI - disponibila aici) în care curtea statuează că având în vedere principiul fundamental al liberei exercitări a unei activităţi profesionale precum şi art. 1131 Cod. civ. fr. [art. 1238 NCC -  în noua formulare a "sancţiunilor", art. 966 Cod civil 1864], un asociat care este salariat poate încheia o clauză de neconcurenţă în mod valabil dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: este limitată în timp şi spaţiu, este indispendabilă pentru interesul societăţii, ţine cont de specificul muncii salariatului şi societatea are obligaţia de realiza o contraprestaţie financiară.